All the days tomorrow, will I borrow from the sorrow in her eyes

Îmi pare rău că sunt persoana aia cu mai multe feţe care se ascunde în spatele unor minciuni "capitale", că sunt atât de nesuferită, zgârcită cu ce nu-mi aparţine, că sunt atât de schimbătoare încât nu şti cum să mă iei, sunt imatură uneori, bâlbâită când mă pierd, sunt o visătoare fără principii, ţeluri, logică. Îmi pare rău că nu sunt cum ai vrea tu să fiu, că nu mă supun întocmai ţie, că te fac să mă vezi o altă persoană.

Îmi pare rău că spun uneori lucruri ce dor, lucruri negândite, false, ireparabile; că râd când trebuie să plâng, că nu-mi domolesc ura, că-mi place ce ţie nu, că joc un joc stupid. Poate nu sunt eu prea ambiţioasă, nu-mi dau seama, dar am una singură, o ambiţie. Nu contează care. Contează să nu o pierd. Mă gândeam aşa... Eu cred că nu vreau nimic din ce am, vreau ceva ce mulţi nu vor. Poate nu multe persoane vor asta, poate sunt 1 la 10000 sau ceva de genul, dar eu nu ştiu exact ce vreau. Asta voi descoperi la un moment dat.

Mă enervează că sunt aşa, nu ştiu...mă rog, mă enervează, abia aştept "schimbarea", procesul ce sper că mă va schimba. Din păcate mai am ceva de aşteptat până atunci. Numai eu ştiu când o să vină schimbarea aia, ah. De ce unele persoane se bagă atât de mult? Şi de ce sunt atât de afectată de ce se întâmplă în jurul meu, de ce trebuie să mă manipuleze cei din jur? A da, e necesar. Eu oricum nu pot să-mi port singură de grijă, nu? Şi mă piş pe voi dacă nu...mă piş pe voi oricum, ce dacă? E un nonsens aici, asta pentru că nu mă pot exprima mai liber de atât decât în gând. Măcar acolo nu intră nimeni cu forţa.

Ar trebui sa fiu putin mai realista.